23 august 2017

Strangers, streets & poetry

There are two things that I am obsessed with: poetry and strangers.
While I was Erasmus student in Porto I was wandering on the streets. There was one of my favourite streets known as the street of art galleries. I like it especially because it has brilliant painted walls. One day I was walking in that area. I do not check my phone very often but I have received some messages from the best flatmate I ever had. She was concerning about me. She wanted to tell me about a shotgun fight there. Then, I saw that the street was blocked. I felt a kind of pressure.

Another day, on the same area, I approached a guy on the street. He was playing guitar and then he was reciting poetry. He was great. I have never seen before people who read poetry on the street. I spoke with him. He sent me some poems in Portuguese and he translated one of them into English. I have sent to him Nichita Stanescu because I found a good translation.


My point is that there is a sense of excess in the world. I believe in forms of excess, and of madness, and of greatness at the same time. Some people will understand what is about. I have never been able to explain all of these things using precise words. At this moment what crosses my mind is a particular quote that I liked from On the road by J. Kerouac. It is a very popular one, by the way: “the only people for me are the mad ones, the ones who are mad to live, mad to talk, mad to be saved, desirous of everything at the same time, the ones who never yawn or say a commonplace thing, but burn, burn, burn like fabulous yellow roman candles exploding like spiders across the stars and in the middle you see the blue centerlight pop and everybody goes “Awww!” ”. 


7 iunie 2017

only men without a movie camera left alive


      Only lovers left alive în regia lui Jim Jarmusch a fost singurul film cu vampiri pe care am putut să-l văd până la final. Și mi-a plăcut. Pe lângă celelalte elemente regizorale, coloana sonoră a fost cea care m-a sensibilizat cel mai mult (de reamintit scena dansului).
    În cadrul TIFF, am mers la concertul lui Jozef van Wissem, unul dintre compozitorii coloanei sonore a filmului menționat. Am ascultat, am simțit, am empatizat & m-am enervat. 
    În ultimul timp am devenit interesată de comportamentele pe care le adoptăm în anumite contexte sociale. Fenomenul de aseară mă interesează în mod special: fotografierea și filmarea secvențelor de la concerte. Societatea actuală pune accent pe privire și pe expunere publică în mod excesiv. Noua epistemă în care trăim pare a fi cea a transparenței (aici ne putem gândi inclusiv la birourile corporațiilor, la bănci, farmacii, magazine, ale căror pereți sunt de sticlă). Ne place să fim admirați mai mult decât să admirăm. Un mijloc prin care imortalizăm evenimente este fotografierea/ filmarea. Înțeleg că astfel de gesturi se vor (re)amintire a clipei, a emoției. Dar, mă întreb, despre ce imortalizare este vorba dacă ritualul: deschide geanta - ia telefonul - verifică dacă nu ai mesaje - pornește camera - ține mâna sus - deranjează persoanele de lângă tine, nu e tocmai eșecul imortalizării oricărei clipe și efemerizării inutile a acesteia. 
      Într-un spațiu minimalist, cu o acustică superbă, concertul susținut de Jozef van Wissem avea forța hipnotizatoare a unei transe. Trebuia pur și simplu ascultat. Până și tăcerea compozitorului, care a rostit cel puțin zece cuvinte, era semnificativă. Dar, după primele trei minute, atenție: se deschid telefoanele. S-a destrămat magia. Îndeosebi, în clipa în care lângă mine, vine din spate o tânără care stă în picioare pe margine și filmează vreo două-trei minute. Simțeam că explodez. Simțeam că înnebunesc. După o zi-maraton prin Cluj, în care am tot văzut oameni-telefoane, îmi doream ca evenimentul dat să fie ultimul refugiu. Fail. Nu vreau să acuz, până la urmă fiecare face ce vrea. Dar nici să tolerez nu pot. Din moment ce pretindem a fi ființe sociale, există și anumite ritualuri sociale în care ar trebui să existe conștiința alterității și a bunului-simț. Recapitulând, mă întreb câți oameni vor revedea ce au filmat/ fotografiat? De câte ori? Când? Îndeosebi în contextul în care sunt zeci de înregistrări pe internet. Deschide, vezi, ascultă. 
      Majoritatea discursurilor noastre - oricât de clișeizat ar suna - pledează pentru intensitatea trăirii. Înfometați de ,,trăiește clipa” în exemplul de mai sus, fragmentăm și irosim clipa (prin extensie - ne fragmentăm viața). Iar mutațiile la nivel afectiv (decadența sensibilității, să zicem) se subînțelege. 
Totuși, țin să cred că, ieri, only people without a camera are alive. 







30 mai 2016

***

această frumuseţe sălbatică
se zdrobește de capetele noastre
această credinţă naivă a reîntoarcerii
a revederii
dar
nu 
doar demoni săltând
în capetele noastre
ca pe un ring de dans

7 aprilie 2016

„Trage-ți scaunul la marginea prăpastiei și-am să-ți spun o poveste.“

uneori cred că există un fel de conexiuni magice între lucruri, între oameni.
am intrat în librărie. Cărturești Cluj. după un descensus ad inferos (am coborât scările) am ajuns la raftul de poezie. pe trepte erau cactuși. absolut surprinzător pentru mine. am răsfoit câteva volume printre care și 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. habar nu am cum m-am abținut să nu mi-o cumpăr. asta s-a întâmplat în februarie.
acum câteva zile colegii mei mi-au dăruit acest volum de poezie. chiar nu știau că eu îmi doream volumul și nu le-am vorbit despre el. nici nu am colindat în ultimul timp librăriile ca să știm ce cărți vrem să ne luăm. dar, intuiția lor de comparatiști!
mi-a scris Iris (a scris despre, citiți) și îmi zice de volum. că mi-l aduce dacă vine la vară la Chișinău. cu Iris e o poveste teribil de lungă. nu e prima dată când ni se întâmplă coincidențe bizare și frumoase.
și, firește, poezie:


26 martie 2016

***

când e întuneric și toate nălucirile dau peste mine
pe străzi lăturalnice
caut o bucată de cer care să-mi aparţină
o certitudine
când e întuneric cred că viaţa mea e mai bună
și pot plânge de bucurie
știu oamenii mari nu fac asta
sunt un om mare
gata cu copilăriile
termin-o
nu poţi boci când vezi o stea îmi zice mama
când e întuneric pe străzi înguste și reci
blues ca să uit
blues ca să fiu uitată

3 februarie 2016

I want to...

Din ce am apucat să studiem din Humboldt la lingvistică, mi-a plăcut partea despre actul lingvistic ca act de creație inedit și singular, "imaginația creatoare", fiindcă într-adevăr actul vorbirii e unic. Mi-am adus aminte de aceasta, pentru că eram obosită și voiam să dorm. Astfel, aveam în cap cuvântul somn. I-am zis colegei mele: I want to snow. Și mi s-a părut fascinantă asocierea dintre snow și somn.
Și mi-am mai reamintit o frază celebră din Humboldt: Eu fără tu e o pură neființă/ un pur neant. Nu, nu e despre dragoste.

30 decembrie 2015

accelerări & retrospectiva anului 2015

     Majoritatea se plâng în stânga și-n dreapta că totul trece prea repede. Graba, viteza, devin noii zei punitivi ai umanității. Dar, uneori, pur și simplu noi suntem cei care accelerăm lucrurile. Am observat tendința oamenilor de a trimite mesaje de felicitare de sărbători, cu o zi sau două înainte de ziua propriu-zisă. Nu prea pot pricepe asta. Dacă azi e 30 parcă nu-mi vine a zice La Mulți Ani. Și mai zicem că nu prea simțim sărbătorile. Normal că nu le mai simțim dacă tot înghesuim și amestecăm cifrele în calendar. Dacă ne zicem cuvinte frumoase mai devreme, nu păcălim sfârșitul. 
     Ziceam de retrospectiva anului 2015?  Acest poem de Mircea Cărtărescu: Ce am înțeles trăind - Viața trece




28 decembrie 2015

***


dureri fizice ca și cum toți patru pereți se înghesuie în tine
vine un om ți-aduce ceai de mușețel
și deodată în mintea ta a crescut câmpul cu flori
dorința irezistibilă de a le culege
ca atunci când erai mic
și le ziceai pui de soare
și deodată îți imaginezi că te simți bine
și toate lucrurile o apucă pe drumul lor firesc
și convingerea că știi să distingi
între ce e real și ce nu e real
acesta e miracolul
câteodată oamenii nu-și vorbesc
nu știu ce li se întâmplă
dar se salvează la timpul potrivit


12 noiembrie 2015

Dor, intraductibilul dor

     Mi-aduc aminte că eram prin clasa a șasea sau a șaptea când profesoara de română ne-a citit un pasaj din Noica despre dor. L-am înțeles și nu l-am înțeles atunci, dar știu că m-a fascinat în ambiguitatea sa. Apoi îmi inventam eu definiții despre dor. Inversând literele, dorul era pentru mine rod, al suferinței. 
     Jeanne îmi zice să-i traduc în română: I miss you. Instantaneu, îmi vine în minte: Mi-e dor de tine. Și încerc să-i explic că e mai mult decât atât. Ea îmi zice că în portugheză dor = durere. Ceea ce-mi confirmă forța acestui cuvânt și intuiția mea despre dor. 
Cert este că acum nu-l mai percep în termeni abstracți. Dorul își confirmă forța la propriu. Și poate din cauza distanței, abia acum înțeleg fraza lui Salinger, care o vreme mi-a dat bătăi de cap: Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți
     Dar să nu mă mai lungesc. Simt că limbajul mă depășește. Și-o ultimă formulă în portugheză, echivalent a faptului de a-ți fi dor: Eu sinto saudades de você.

29 octombrie 2015

***

tristețile grațioase ți se preling din ochi
ca laptele matern peste luminile orașului peste mișcările mele
mi-e frică să-mi întind mâna către tine să-mi găsesc cuvintele
pleoapele tale ca niște petale de nu-mă-uita  se închid spasmodic
pui mâna pe fiecare obiect ca și cum ar fi ultima dată
îmi zici  viața e fără anestezie viața e fragilitate
o ceață imensă cancerigenă și poemul acesta
care se face tot mai urât din cauza tristeții adânci